Majoritatea mașinilor din Cuba sunt de pe vremea când era Fidel tânăr, căci SUA a încheiat relațiile comerciale atunci când cubanezii făcut frați buni cu URSS, în 1961.
Parcul auto e aproape blocat în timp, cu câteva excepții: autocarele companiei naționale de transport, câteva firme de închirieri și niște taxiuri mai noi, aduse de prin Coreea de S (Hyundai). În rest, uriașele limuzine americane din anii ’50-’60 sau chiar unele mai vechi de atât. Am mers cu un Ford Model T decapotabil din 1929, cu șasiu și caroserie parțial din lemn și două rânduri de banchete pentru pasageri.
Toate au direcția și suspensiile țăndări după mai bine de jumătate de secol de uzură. Mecanicii și strungarii cubanezi tot repară, sudează și fabrică piese noi sau asemănătoare, în încercarea de a le ține în viață. Motoarele sunt bătrâne și obosite, poluează enorm, iar unele au fost schimbate cu motoare diesel de pe Lada.
Decapotabilele sunt la mare căutare pentru turiști, în timp ce non-decapotabilele sunt de regulă mașini de familie, în care nu e neobișnuit să vezi înghesuiți 5-6-7 oameni.
Ironia e că o țară comunistă a demonstrat fiabilitatea mașinilor capitaliste.
(Pozele sunt din 2016. E posibil ca lucrurile să se mai fi schimbat de atunci.)
